Ieri am livrat o imprimantă la o grădiniţă. Staţi nu vă speriaţi, nu este o postare în stilul blogărilor mari, care scriu cum zugrăvesc casa, cum parchează maşina, sau ce ticăloşii li se întâmplă în trafic. Eu păţesc zi de zi ticăloşii în trafic şi nu consider că trebuie să mă screm pe blog să le explic la alţii ce viaţă "palpitantă" am. Nu , nu am o viaţă palpitantă, dimpotrivă. Am cea mai banală viaţă din lume. Am deviat tare de la subiect şi o dau în patetism. Patetismul e "programat" pe la sfârşitul postării. 

- Vai! tresări domnişoara Gabrielle la auzul tunetului. Spuneţi şi dvs. sir Bill- -continuă ea cu dulcele accent hispanic- nu seamănă leit Alfred cu domnul Brooks? Când am intrat în casă m-a frapat asemănarea lor.


Era prima schiţare de frază a nou-venitei şi faptul că i-o adresă lui îl făcu pe domnul Bill să roşească uşor. Îl intimidau femeile deosebit de frumoase. Pe de altă parte, remarca ei a auzit-o de la cel puţin 20 de persoane diferite. Întradevăr, asemănarea dintre Alfred şi tatăl lui era izbitoare. Acelaşi maxilar, aceeaşi linie a nasului, şi din păcate şi acelaşi caracter puternic, extrem de dominant. Ăsta era motivul pentru care cei doi s-au ciondănit mereu şi probabil din cauza asta, Alfred plecase în Argentina. Între cei doi a fost mereu o rivalitate tacită, care din când în când erupea ca un vulcan, foarte violent. Totuşi în cei patru ani de când Alfred venea pe acasă se împăcaseră extrem de bine. Chiar suspect de bine. Domnul Bill semăna mai mult cu răposata lor mamă. Şi îi moştenise servialitatea şi umilinţa oarecum nedemne pentru un bărbat, lucru care păstrase o oarecare căldură între relaţiile lui cu colonelul Brooks, dar totuşi simţea că tatăl lui nu-l respectă precum pe fratele lui. Remarca domnişoarei Gabrielle îi răvăşise o parte din amintiri. Încetinit de ele, răspunsul întârzia.